De-ai fi un cântec

- Îmi aminteşti de un cântec.
- Eu? Ce cântec?
- Da, tu. De un cântec care mă poate face să trec de la o stare la alta în doar câteva secunde, de un cântec în care mă pierd şi din care nu mai vreau să scap niciodată, de un cântec care îmi face inima să bată mai repede şi mai încet în funcţie de ritmul melodiei, de cântecul care m-a readus la viaţă de la prima ascultare şi acel cântec care îmi doresc să dureze la nesfârşit.
- De ce?
- Pentru că nu mi te-ai dăruit niciodată, şi totuşi ştiu să te cânt. Nu te ştiu pe dinafară dar te cânt. Era iarnă când te-am găsit prima dată. Erai pierdută printre cestile de cafea din dimineţile friguroase şi te-am iubit fiindcă mi-ai ţinut companie atunci când nu mai aveam pe nimeni. Am plâns cu tine pe buze în timp ce-mi îngropai secretele în cea mai zgomotoasă parte din tine, te-am adorat deoarece mă ajutai să adorm în nopţile în care mă simţeam părăsit iar tot ce îmi cereai tu era să te mai cânt incă o dată, ca nu cumva să te uit.
- Şi tu îmi aminteşti de un cântec.
- Dar pe mine nu m-ai ascultat niciodată. Eram inaccesibil şi poate egoist, nu ţi-am înapoiat nimic din ce mi-ai dăruit pentru că nu m-am gândit niciodată că aş putea fi ca tine. De acum vreau să fiu al tău şi te rog să mă asculţi în timp ce mă păstrezi, pentru că e prima oară când mă dedic cuiva şi ultima oară când mai ascult de note.