I'm done.

Confesiunea unei stele

Venise vremea mea să strălucesc. Soarele nu mai dăruia căldura şi lumina de altădată sufletelor mici din oraşul nostru aglomerat şi zgomotos, iar şoseaua era aproape mereu acoperită de fumul păcatelor aruncate în grabă în timpul mersului printr-o crăpătură din geam. Oamenii nu mai iubeau ca înainte, toţi fugeau grăbiţi atunci când momentele speciale se pregăteau să apară şi toţi, absolut toţi işi uitau inimile pe vreo bardură prăfuită pe lânga care au trecut din greşeală. Cum nu puteam să-mi aleg un nor sau o rază de lună, mi-am strâns curoajoasă cele 5 colţuri ascuţite şi m-am înălţat aşa, la întâmplare, pierzându-mă în imensitatea cerului întunecat de duminică. Când am ajuns sus, mare mi-a fost mirarea să văd locul în care mă adusese vântul, un petic de ceaţă de pe care zăream perfect siluetele unor felinare reflectate într-o apă ce se prelingea pe sub un pod. M-am deschis şi am început să luminez aşa cum nu o mai făcusem până atunci, vroiam să-i dăruiesc acelui pod vechi şi plin de vopsea ceva ce nu mai avusese niciodată, şi pun pariu că nu mulţi au avut parte de lumina unei stele căzătoare. Toamna este diferită, ne colorează în nuanţe de maro şi de galben în timp ce ne stropeşte cu cele mai reci picături de ploaie, parcă ne îndeamnă să ne grupăm sub umbrele şi să ne potolim tremurul trupurilor firave lipindu-le de cele masive şi puternice. Şi atunci i-am văzut, doi tineri ce-i dăruiau podului dorinţe, două suflete naive ce aşteptau să prindă curaj şi caldură unul de la altul. Ea mirosea a bomboane şi a frig iar el a noapte şi a foc, dar ea nu-l simţea decât pe el iar el nu o simţea decât pe ea. Am aflat mai încolo că el deţinea o parte din mine, o scânteie ce-i păstra pielea fierbinte chiar şi lângă cele mai reci dintre suflete. Nici nu ştiu cum au avut încredere în acel pod îngheţat. Se aflau acolo pentru prima dată şi totusi ştiau că peştii se iubesc şi se tem, au ştiut din prima că există mai mult decât viaţă în apele pe care le admirau şi le-au dăruit peştilor cate-o dorinţă fiecare, una mai secretă decât cealaltă. El i-a dăruit ei mai mult decât căldură în acea seară, i-a dăruit fericire. Dar a fost o fericire trecătoare şi scurtă ce s-a consumat în ziua următoare, o fericire ce i-a fost scrisă în palmă şi furată atât de uşor de un lucru inodor, insipid şi incolor, o fericire de moment. Ea a primit-o imediat, dar a uitat să se bucure cu adevărat de acel moment pierzându-se printre gândurile ce îi umezeau ochii, amintindu-şi cum fiecare moment este unic şi irepetabil şi sperând neputincios ca timpul să se opreasca în loc. Dar timpul nu aşteaptă pe nimeni, aşa că oricât de multă căldură ar fi încercat ea să fure şi oricât de multe senzaţii se înghesuiau între trupurile lor lipite, braţele lor au obosit într-un final să se cunoască şi şi-au dat drumul lăsând în urma lor urme de căldura şi începuturi de frig. Mulţumesc, îi spuse ea în minte în timp ce-şi închidea pleoapele încărcate cu amintiri. Cu plăcere, îi răspunse el prin atingeri uitând să-şi folosească vocea caldă, poate prea caldă pentru cineva puternic. Acela a fost momentul în care ea s-a îndrăgostit de o iluzie şi momentul în care el a realizat că ea nu va fi niciodată suficient de bună pentru el. Şi nici nu ştiu ce au făcut în continuare, şi nici nu mai contează. Pentru mine ei mereu vor fi aici, la locul lor de pe pod, singurul loc în care şi-au aparţinut unul altuia. Pe ea o mai văd şi azi, prin geamurile ei măzgalite, uitându-se timid la urma de pix de pe mâna dreaptă.